o vreme Woody Allen mi s-a parut a fi un ins foarte nesuferit.
in sinea mea il consideram omul care-si permitea aproape orice,de la a avea o relatie intima cu o fiica adoptiva pana la a intinde capcane sentimentale unor vedete la care tineam foarte mult.
mai apoi m-am gandit ca toata cohorta asta de superbe exemplare ale femininului n-or fi chiar atat de proaste de se uita la o asemenea uratenie de om.
caci insul in cauza este un exemplu cat se poate de plastic al zicalei ca "barbatul trebuie sa fie un pic mai frumos ca dracu".
am refuzat sa ma uit la filmele sale din prostie,sau din indolenta cabrata pe o incapatanare ce uneori imi mai joaca feste.
"The purple rose of Cairo" a fost filmul care m-a sucit cu 180 de grade.
am vazut in acel film imensa sensibilitate ce este adapostita de sufletul acestui om ce pe nedrept l-am infierat.
apoi am aplaudat cu sinceritate aproape orice productie a sa.
astazi nici nu concep sa vorbesc decat in termeni cat se poate de laudativi despre Woddy Allen si filmele sale.
ca si in "Vicky,Cristina,Barcelona" filmul de fata pune spectatorul in fata unei povesti romantice in care se regaseste pe sine sau daca nu face asta si-ar dori sa fie asa.
mie unul mi-a facut placere ca am putut,si a meritat,sa adaug colectiei mele de filme acest titlu......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu