un fel de "Frumoasa si Bestia",asa mi se pare acest film.
l-am vazut prima oara intr-o mare ceatza,o biata caseta video,multiplicata de "n" ori a ajuns si in video-ul meu.
ce m-am mai chinuit sa-i deslusesc frumusetea dincolo de armata de purici ce se luptau cu ecranul televizorului alb/negru (astazi e "trendy" sa ai un film in acest format
ce altadata constituia normalul unei vizionari).
usor,usor am intrat si eu in atmosfera aceea deosebita creata de Jane Campion (o ilustra necunoscuta pe atunci,provenita din Noua Zeelanda) si mi-am dorit ca filmul sa nu se mai termine.
grobianismul lui Harvey Keitel,alaturat senzualismului minunatei actrite care este Holly Hunter m-au trimis automat in strafundurile fiintei mele incercand sa-mi amintesc daca vreodata am avut parte de o astfel de traire.
cum nu recunosc in mine un ins rupt de regulile politetii nu am reusit sa ma suprapun
personajului masculin de care am amintit,si totusi ceva imi placea la el.
nici astazi nu-mi pot da seama cu exactitate ce,poate dorinta aceea imensa de a trece printr-o nevinovata fiinta fara sa mai tine cont de nimic,dorinta pe care in general doar cei deosebit de tenaci si de puternici o pot promova in pofida primitivismului si a incalcarii si a celei mai neinsemnate norme de conduita.
oare de ce suntem cateodata astfel construiti?
filmul aseaza pana la urma lucrurile intr-un fel care sa ne faca sa cadem pe ganduri,caci in realitate handicapul femeii este cu mult sub cel nedeclarat al barbatului.
si totusi dincolo de toate aceste zbuciumari existentiale,de traume,de violenta si dramatism
filmul il pot foarte usor cataloga ca fiind unul de dragoste.
nimic din feminitatea Adei McGrath nu poate contesta optiunea de mai sus......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu