aveam o prietena buna,Dumnezeu s-o odihneasca,ce era atat de indragostita de viata incat in pragul despartirii premature de ea,avea cu putin peste 20 de ani,mi-a spus ca noi oamenii stim prea putin despre daruri.
tarziu,multi ani dupa aceea,aveam sa inteleg cu adevarat ce dorea sa transmita.
am traversat si eu un moment in care viata si moartea se impreuna intr-un dans de neinteles.
darul,care se numeste viata,este cel mai mare pe care un om il poate primi in existenta sa efemera.
am gandit toate acestea atunci cand mi-au cazut ochii pe "Valurile" Virginei Wolf si m-am apucat s-o recitesc.
aceiasi senzatie o traiesc si astazi ca si la prima lecturare.
eu,care ca orice barbat am o oarecare doza de misoginism in mine,nu pot sa nu accept ca acest roman este o capodopera.
una din cartile acelea in care te definesti si iti incalzesti sufletul judecand despre semenii tai si despre tine altfel decat ca fiind doar fiinte atavice.
la fel ca si in roman amintirile mele strapung timpul aducand la suprafata fiinte ce mi-au fost dragi si pe care le pot intalni doar in minte.
si-mi spun ca sunt un norocos sa pot avea astfel de trairi,ce m-as face daca as fi lovit de sentimentul inavutirii?
as innebuni,cred.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu