de cate ori ma scol dimineata,si dupa ce ma rog Celui de Sus,stau si imi zic daca sa ma duc in parc sa alerg,sau nu.
mai apoi,cand e seara de concert fac acelasi exercitiu natang.
si ma cuprinde o veselie inspaimantatoare cand nu fac ce trebuie,in cele doua ipostaze amintite.
iar asta imi aminteste de starea euforica ce o aveam cand chiuleam de la scoala,sau de cea in care trebuia sa ma duc la stomatolog si era coada,motiv suficient pentru a abandona intentia si a-i declara mamei ca n-am ajuns pe scaunul torturii.
matur fiind ma intreb pana unde pot duce jocul asta?
caci copilului din mine nu i se pare ca s-ar satura vreodata de harjoneala.........
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu