am sa va vorbesc acum despre un film aparte,se cheama INSULA.
este facut de un japonez pe nume Kaneto Shindo.
reprezentant de seama a vechii scoli regizorale japoneze Shindo realizeaza o bijuterie cinematografica intr-un fel aparte,isi sugruma cuvintele.
nu stiu cate sunt rostite in acest film,putine de tot.
imaginea ia locul lor.
si cat poate fi de greu sa exprimi stari precum supravietuirea, sfarseala,tragicul si speranta fara sa utilizezi cuvinte.
a fost de fapt ruptura care s-a produs in mine in ce priveste statutul meu de spectator de film.
din ziua aceea am devenit un iubitor de film.
dar mai este de povestit ceva despre imprejurarile in care am vazut acest film.
locuiam undeva intr-un oras de provincie pierdut in imensitatea Dobrogei.
intr-o zi m-am oprit in fata vitrinei magice a singurului cinematograf din oras si am vazut poze dintr-un film ce se chema simplu "INSULA".
nu stiu ce,un ceva launtric m-a indemnat sa intru.
primul soc a fost numarul de spectatori,era totusi un spectacol de dupa amiaza,eram cinci oameni mari si lati.
si cinci am ramas pana la final.
si stiti care-i culmea?
ca arcul de cerc de peste timp imi arata ca nimic nu s-a schimbat (ba s-a schimbat dar in sensul celalalt,in mai rau decat atunci),in urma cu ceva timp am vizionat la cinema Europa de pe Mosilor (este un cinematograf care prezinta exclusiv productii europene,sunventionat de catre CEE,dar nici nu stiu daca mai exista astazi) un film al lui Bertollucci,"The dreamers",asa-i spune.
tot cinci oameni eram in sala,si m-am simtit din nou copil.
revenind insa la tema filmului.
acest film al lui Kaneto Shindo,este atat de plat si de sterp incat aproape ca unele secvente te infioara.
dincolo insa de duritatea imaginii se afla nemarginimea fiintei umane in cele mai pure stari ale sale.
iata ce declara Shindo in 1961 (filmul a fost produs in anul 1960) revistei "Alb si Negru" :
"Am vrut sa redau lupta taranilor cu pamantul.
O lupta tacuta.
Mama mea a murit fara sa se vaiete niciodata de greutatea muncii.
Cand ma gandesc la tineretea mea ma surprinde tacerea care ma inconjura.
O drama fara cuvinte,fara dialog,e cea mai nimerita pentru a exprima o lume pe care nici un cuvant nu o poate descrie pe deplin.
Am lasat orice menire expresiva pe seama imaginilor.
Nu stiu ce tip de gramatica e necesar pentru a face un poem cinematografic.
In orice caz acesta este un experiment."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu